Când analfabeţii se întâlnesc cu pixul …

Fotbal. Agitaţie. Fulare. Meci. Cântece. Coregrafie. Steaguri. Toate astea fac parte din viaţa unor băieţi. Mai mult decât atât, aş putea spune că sunt esenţiale. Mici părticele, care împreună dau un sens existenţei anumitor oameni. Oameni pe care probabil ceilalţi nu îi vor înţelege niciodată. Să luăm, spre exemplu, un om obişnuit. E luni, 6:30 dimineaţa. Un duş rapid, un mic dejun pe fugă, apoi drumul spre servici. 8 ore de plictiseală alături de nişte oameni plictisitori, care îşi povestesc lucruri plictisitoare, cu o viaţă banală, închisă în nişte tipare. Apoi, drumul spre casă, o după-amiază fără nimic ieşit din comun, somnul de refacere. Apoi iar 6:30 dimineaţa, acelaşi duş, acelaşi mic-dejun … Ziua Cârtiţei. Pe de altă parte avem nişte băieţi. Care în mare parte fac acelaşi lucru. Însă diferenţa e că ei trăiesc pentru weekend-uri. Toată săptămâna poate fi ştearsă cu buretele, în aşteptarea sâmbetei (sau duminicii) eliberatoare. Atunci totul capătă un sens. Viaţa ta capătă un sens, pentru că simţi că faci parte din ceva, simţi că eşti un membru al familiei care stă în spatele echipei tale. Şi, în calitatea ta de membru al familiei, trebuie să faci tot ce stă în putinţă pentru a o ajuta. Şi atunci intră în scenă eforturile … bani (fără număr – din păcate cheltuiţi, nu câştigaţi), nervi, zile pierdute, oboseală. Mii de kilometri făcuţi pe banchetele din spate ale maşinilor, pe muşamaua vagoanelor de clasa a II –a sau pe scaunele jegoase ale autocarelor. Aceleaşi întrebări sâcâitoare – „Da ia zi, mă, îţi dau ăştia de mâncare?”, „Băi da câţi bani vă dă X/Y/Z („patroni” de club) să mergeţi?”, „Voi sunteţi întregi la cap? 1500 de kilometri pentru 45 de minute?”, „V-au bătut rău ăia, ha? Bine v-au făcut, că prea sunteţi nebuni … ”. Şi altele asemenea, le ştiţi voi prea bine. Certuri cu prietena, cu soţia, cu tatăl, cu mama sau cu şeful. În principiu, cam cu toată lumea importantă din viaţa ta. Dar nu mai importanţi decât singurul lucru care contează pentru tine şi spre care îţi canalizezi toate eforturile: ECHIPA TA.

Dar vine o zi. O zi în care aveai în plan să mergi la meci, ca de obicei, să cânţi, să bei nişte beri cu prietenii tăi, iar apoi să te duci acasă. O zi obişnuită din viaţa acelor băieţi de care vorbeam mai sus. Şi atunci se întâmplă „ceva”. Acel „ceva” care îl face pe un semi-analfabet, căruia statul i-a dăruit o uniformă şi mult prea multă putere, să pună mâna şi pe altceva decât un pulan. Va pune mâna pe un pix. Şi cu siguranţă că va durea mult mai rău decât pulanul … Pentru că va pune pixul ăla pe procesul verbal şi cu scrisul lui urât, de semi-analfabet, va da verdictul – „Interzicerea accesului la competiţiile sportive pe o perioadă de 2 ani”. Şi atunci tot universul tău se dărâmă. Simţi că în săptămâna ta va apărea un gol. Pe care nu ai nici cea mai mică idee cum să îl umpli … Vei putea sta în continuare cu prietenii tăi la bere, vei putea să vopseşti mesaje, coregrafii … Dar nu vei putea simţi vuietul ăla fantastic al stadionului plin, nu vei mai simţi doi ani de acum încolo nebunia aia pură de după golul marcat rivalilor … Vei intra în rândul oamenilor obişnuiţi, care privesc meciul cu o bere şi o pungă de seminţe în faţă. Şi îţi tot repeţi că nu e corect …

Şi poate că atunci îţi vine să faci o nebunie. Îţi vine să faci ceva, doar ca să îţi mai îndulceşti amarul. Îţi vine să te iei de nebun, să mergi 400 de kilometri, să te urci pe o cetate şi să aprinzi nişte torţe şi nişte fumigene. Doar aşa, de nebun. Doar aşa, ca să le arăţi semi-analfabeţilor că nu îţi vor putea lua cel mai scump lucru. Doar aşa, ca să le demonstrezi că, indiferent de ce o să facă, tu ai să lupţi în continuare, şi ai să fii tot acolo. Doar aşa, ca să le arăţi că libertatea nu ţi-o poate lua nimeni …

„LIBERTATE PENTRU SUPORTERI !”, se aude din sectorul unde sunt prietenii tăi, 200 de metri sub tine. Şi atunci ştii că vei trece şi peste asta …